Mijloc de octombrie cu soare blând.
Muncitorii descarcă o remorcă plină
cu baloturi de paie şi le stivuiesc
în grădina şcolii, acolo unde fuseseră
straturile de ceapă şi morcovi.
Curiozitatea îmi dă ghes.
Urc pe un balot, apoi pe al doilea.
De ce să nu urc până în vârful stivei?
Ajung în vârf.
Ce frumos se vede Vaserul!
Şi podul de lemn.
Mocăniţa cred că doarme în depou.
Între două baloturi a rămas
un spaţiu destul de mare.
Aş încăpea?
Înaintez cu grijă.
Oare cum voi ieşi?
Renunţ. Curtea şcolii e goală.
Nu m-ar auzi nimeni dacă aş cere ajutor.
Cobor după o vreme.
Intru în casă.
„Te-ai jucat în paie.”
spune tata şi-mi ia un pai de pe mânecă.
„Uite, ai paie şi pe cap!
Nu cumva te-ai băgat
printre baloturi?”
De ce să mint?
Încercasem, dar nu am înaintat
decât puţin, picioarele
îmi rămăseseră afară.
Eram curioasă, dar nu nesăbuită.
(iulie 2016 )
