Dragă tată,

Am deschis cutia

cu obiectele rămase de la tine.

Am luat diplomele,

le-am netezit, le-am mângâiat

şi le-am aşezat în ordine.

Am luat apoi medaliile.

Le-am şters cu bucăţică de catifea bordo

şi le-am aşezat pe masă.

Le-am privit cu drag şi apoi le-am adunat.

Le-am aranjat pe toate în cutia lor

şi m-au năpădit amintirile.

Parcă te auzeam povestindu-mi

cum, când şi pentru ce le-ai primit.

Am rămas cu ochii în zare

povestind în gând cu tine,

dragă tată…

( martie 2016 )

Imaginea

În oglindă

văd zâmbind discret

un chip.

La tâmple,

timpul i-a aşezat

puţină brumă.

Pe frunte,

cute adânci

i-au pus grijile.

Dar ochii ei

zâmbesc ştrengăreşte.

Un zâmbet discret

şi gropiţele, ca la zece ani,

în obraji

sunt dovezile

energiei

şi preocupării

de a continua

să muncească.

Pentru nepoţi,

familie, vecini,

prieteni, ţară.

Încă mai are

multe

de făcut.

Se va odihni puţin

şi o va lua

de la capăt.

Foc, lemne, vase, gătit

şi, pentru odină,

tricotat, goblen, muzică şi

câte un film vesel.

Nu, nu e obosită!

Zăboveşte

doar cât

să îşi tragă sufletul

şi să-şi pună ordine

în gânduri…

Şi să planifice viitorul.

Încă şi-l planifică!

Albastru II

Am deschis

ochii.

Totul

în jurul meu

era

albastru.

Pomii

aveau

frunze

albastre.

Tufişurile

aveau

flori

bleu.

Deasupra tuturor

zbura

o pasăre

albastră.

„Nu se poate,

nu se poate!”

îmi spuneam

supărată.

Şi m-am trezit.

Frunza II

Ploua

de câteva zile

şi ea

era tristă.

Se gândea

că prea mult timp

a purtat

veşminte

verzi.

Nu i-ar sta

mai bine

cu alte

culori?

Se visa

în galben,

se imagina

îmbrăcată

în roşu-cărămiziu…

Într-o zi

a căzut

bruma

şi visul frumos

s-a împlinit.

Frunza

purta

veşmântul visat:

roşu-cărămiziu.

Un gând II

Urmăream un gând

care se plimba

în jurul meu

ca un ciulin

smuls de vânt

şi purtat

pe câmpul

uscat

de arşiţa verii.

Am vrut

să-l prind,

dar el

a zburat

asemenea ciocârliei

la adierea vântului.

Am rămas

în aşteptarea lui.

A revenit

spre seară.

Atunci,

eram

prea obosită

să-l urmăresc.

Frumoasa doamnă

Am văzut-o.
M-a cucerit
cu zâmbetu-i
discret.

Am privit-o
mai atent.
Ochii ei castanii,
încadraţi într-un
oval perfect,
era înconjurat
de bucle
tot castanii.
Obrajii aveau
o nuanţă
de frunză de păr
atinsă de brumă.

La gât
purta mărgele
din struguri
de toate culorile.
Rochia ei
vaporoasă
era din frunze
de toate nuanţele,
de la verde pal
la portocaliu şi cărămiziu,
până la maro închis.

N-avea pantofi,
iar de glezna stângă
i se prinsese
un fir de iederă
cu frunze sângerii.

În mâna dreaptă
avea un coş,
împletit
din nuiele,
plin cu firimituri
de frunze uscate.
Lua câteva
cu mâna stângă
şi le arunca
în jur.
Pe unde ajungea
vreo firimitură,
toate frunzele
îşi schimbau
culoarea.

Am înţeles
că am văzut-o
pe Doamna Toamnă.

Flori de câmp

De mică
am iubit
florile
de câmp.

Macii roşii
care-şi pierd
petalele
din prima zi…

Albăstrelele
delicate
din lanul
de grâu copt…

Margaretele
rezistente
sub soarele
arzător
şi ploile repezi
de vară…

Şi cicoarea
ce înflorea
în praful
de lângă
drum…

De mică
am iubit
florile
de câmp…

Descoperire

După multă vreme,
am zărit secera aurie,
rece şi nepăsătoare
a craiului nou,
gata să se răstoarne peste
pădurea de la apus.

Şi m-am gândit la tine…

Ochii tăi

unii spun că ochii tăi sunt albaştri,
alţii spun că-s verzi...

eu cred că ochii tăi
au culoarea mării…

ochii tăi sunt albaştri,
când cerul e senin…

de eşti supărat, ochii tăi se-ntunecă…
parcă nori plumburii se-adună deasupra mării

la răsăritul soarelui,
marea e verde, ca ochii tăi…

şi totuşi, unii spun că ochii tăi sunt albaştri,
alţii spun că-s verzi...

dar eu ştiu că ochii tăi
au culoarea mării…

Daruri

În zorii zilei de toamnă,
mi-ai dăruit zâmbetul.
În şoapta vântului,
spre seară,
mi-ai dăruit cântecul.

Ardere

Zăbovesc adesea
pe malul lacului.

Frunzele îngălbenite se leagănă
în vântul molcom al toamnei...

Umbrele copacilor din jur
sunt tot mai lungi.

Odată cu norii incendiaţi
de soarele ce apune,
se mistuie şi sufletul meu.
(oct. 1997)

Miracol

Norul pe care îl privesc
A început să semene cu o lebădă.

O văd cum îşi întinde gâtul,
Cum îşi întoarce capul şi-l ascunde sub o aripă.

Dar, ce se întâmplă?
Acum, norul seamănă cu un fulg...

Ba nu! Începe să semene cu un cap de copil.
Îi văd ochii, nasul, gura…

Parcă a început să-i crească barbă.
Acum, seamănă cu un bătrân.

Vântul suflă din ce în ce mai tare.
Bătrânul meu din nor se destramă…

Întrebare

Pe chipul tău
ninge cu întrebări.

În pletele tale
vântul presară răspunsuri.

Cine a pus stăpânire
pe inima ta?

Romanţă

Şi s-a mai dus încă un an…
Şi s-a mai dus o vară…
Îmi amintesc cum v-ascultam,
Cu drag, odinioară.

Şi va mai trece înc-un an…
Şi va mai trece-o vară…
Mă voi gândi la voi, cu drag,
Mereu, la ceas de seară.

Şi va mai trece înc-un an…
Şi va mai trece-o vară…
Dar nu va fi nicicând ce-a fost,
Ce-a fost odinioară.

La ceas târziu

La ceas târziu
Încerc să-ţi scriu.
În versuri să adun
Tot ce-aş fi vrut să-ţi spun:
Pustiul nopţilor,
Surpriza zorilor,
Dorul ce frământă,
Inima ce cântă…
Iar eu încerc să-ţi scriu,
Acum, la ceas târziu…

Cireşul

Într-o dimineaţă,
au venit
să-l doboare.

Întâi,
i-au tăiat
crengile uscate.
Apoi,
i-au tăiat
trunchiul.

A rămas
ciotul.
Are douăzeci de inele.

De douăzeci de ani,
cireşul a înflorit,
a înfrunzit şi
a copt cireşe.

În fiecare
primăvară,
printre flori,
priveam
cerul.

În fiecare
vară,
cireşul
râdea cu
copiii care
îi culegeau
roadele.

În fiecare
toamnă,
frunzele cele
mai frumos colorate
umpleau
grădina.

În fiecare
iarnă,
zăream
luna printre
crengile golaşe.

Acum,
cerul e prea
întins,
soarele e prea
puternic,
norii…
prea mulţi.
(ian. 2004)