Norul pe care îl privesc
A început să semene cu o lebădă.
O văd cum îşi întinde gâtul,
Cum îşi întoarce capul şi-l ascunde sub o aripă.
Dar, ce se întâmplă?
Acum, norul seamănă cu un fulg...
Ba nu! Începe să semene cu un cap de copil.
Îi văd ochii, nasul, gura…
Parcă a început să-i crească barbă.
Acum, seamănă cu un bătrân.
Vântul suflă din ce în ce mai tare.
Bătrânul meu din nor se destramă…
Un comentariu:
Uneori şi sufletele noastre sunt asemeni norilor,mereu iau altă formă. Frumoase poeme!
Trimiteți un comentariu