Ochii tăi

unii spun că ochii tăi sunt albaştri,
alţii spun că-s verzi...

eu cred că ochii tăi
au culoarea mării…

ochii tăi sunt albaştri,
când cerul e senin…

de eşti supărat, ochii tăi se-ntunecă…
parcă nori plumburii se-adună deasupra mării

la răsăritul soarelui,
marea e verde, ca ochii tăi…

şi totuşi, unii spun că ochii tăi sunt albaştri,
alţii spun că-s verzi...

dar eu ştiu că ochii tăi
au culoarea mării…

Daruri

În zorii zilei de toamnă,
mi-ai dăruit zâmbetul.
În şoapta vântului,
spre seară,
mi-ai dăruit cântecul.

Ardere

Zăbovesc adesea
pe malul lacului.

Frunzele îngălbenite se leagănă
în vântul molcom al toamnei...

Umbrele copacilor din jur
sunt tot mai lungi.

Odată cu norii incendiaţi
de soarele ce apune,
se mistuie şi sufletul meu.
(oct. 1997)

Miracol

Norul pe care îl privesc
A început să semene cu o lebădă.

O văd cum îşi întinde gâtul,
Cum îşi întoarce capul şi-l ascunde sub o aripă.

Dar, ce se întâmplă?
Acum, norul seamănă cu un fulg...

Ba nu! Începe să semene cu un cap de copil.
Îi văd ochii, nasul, gura…

Parcă a început să-i crească barbă.
Acum, seamănă cu un bătrân.

Vântul suflă din ce în ce mai tare.
Bătrânul meu din nor se destramă…

Întrebare

Pe chipul tău
ninge cu întrebări.

În pletele tale
vântul presară răspunsuri.

Cine a pus stăpânire
pe inima ta?

Primul semn

Vântul a adus
o frunză palidă:
primul semn de la tine.

Romanţă

Şi s-a mai dus încă un an…
Şi s-a mai dus o vară…
Îmi amintesc cum v-ascultam,
Cu drag, odinioară.

Şi va mai trece înc-un an…
Şi va mai trece-o vară…
Mă voi gândi la voi, cu drag,
Mereu, la ceas de seară.

Şi va mai trece înc-un an…
Şi va mai trece-o vară…
Dar nu va fi nicicând ce-a fost,
Ce-a fost odinioară.

La ceas târziu

La ceas târziu
Încerc să-ţi scriu.
În versuri să adun
Tot ce-aş fi vrut să-ţi spun:
Pustiul nopţilor,
Surpriza zorilor,
Dorul ce frământă,
Inima ce cântă…
Iar eu încerc să-ţi scriu,
Acum, la ceas târziu…

Cireşul

Într-o dimineaţă,
au venit
să-l doboare.

Întâi,
i-au tăiat
crengile uscate.
Apoi,
i-au tăiat
trunchiul.

A rămas
ciotul.
Are douăzeci de inele.

De douăzeci de ani,
cireşul a înflorit,
a înfrunzit şi
a copt cireşe.

În fiecare
primăvară,
printre flori,
priveam
cerul.

În fiecare
vară,
cireşul
râdea cu
copiii care
îi culegeau
roadele.

În fiecare
toamnă,
frunzele cele
mai frumos colorate
umpleau
grădina.

În fiecare
iarnă,
zăream
luna printre
crengile golaşe.

Acum,
cerul e prea
întins,
soarele e prea
puternic,
norii…
prea mulţi.
(ian. 2004)

Urmări

Când i-am povestit de tine,
bobocul de trandafir mi-a zâmbit.


Când i-am povestit despre tine,
frunza de salcâm s-a înfiorat.


Când i-am povestit despre tine,
ramura de brad a lăcrimat.

Un gând

Sub ghirlande de tei,
gândul meu te caută.
Timpul visează
în braţele ploii.
S-a făcut linişte după ploaie.
Şi vântul a plecat.

Pe cer, din curcubeul răsturnat
doar violetul a rămas.

Gândul meu încă te mai caută…

Toamna II

O tufă de crizanteme
a înflorit.
Sub soarele rece,
vântul mătură libelule.
Dus pe gânduri,
ca un titirez,
mă strecor
printre regrete.

Toamna

Peste noi, coboară
nopţi cu brumă.
Drumuri se pustiesc.
La geamul tău,
zăresc lumină.
Ştiu că m-aştepţi
şi-ţi mulţumesc.

Te caut

Te caut în flori,
în linişte şi-n stelele nopţii!
Te caut
în susurul izvoarelor.
Ochii tăi -
ca două picături de cer -
îmi luminează drumul.
Te caut...

Sfârşit de toamnă

Privesc cum trece
palida lună
printre desfrunzitele
ramuri
ale copacilor.
Vântul rece
mână nori negri
şi insistenta ploaie
care începe
îmi pătrunde în suflet.

Seară de februarie

Se întâmpla într-o
seară de februarie.
Gândul senin,
adus de iarnă,
cu fulgi de nea
înfăşurat,
îţi bătea încet
în geam.
Te-am zărit.
Ochii tăi
trişti
m-au alungat.
Toate
se întâmplau într-o
seară de februarie.

Scrisoare II

De multă vreme
nu ţi-am trimis
nici o scrisoare.

Cu foaia în faţă,
privesc pe fereastră.

Ramura de cireş,
grea de floare,
se leagănă
la adierea
vântului.

Simfonia albinelor
pornite în căutarea
nectarului
îmi mângâie
timpanele.

Iau stiloul şi scriu:
„Vino să vezi
spectacolul
primăverii!”

Şi semnez.

Scrisoare

Cu câtă nerăbdare
aşteptai
scrisori ! …

Ai fi vrut să le primeşti
de trei ori,
de o sută de ori
pe zi…

Cum să-ţi scriu
când prin ochii mei
trec nori după nori
şi plouă uneori?

Cum să-ţi scriu
când în inima mea
s-a instalat
neliniştea?

Gândurile mele,
mângâiate de petalele de cais,
ţi le trimit
să-ţi ţină de urât.

Promisiune

Te voi aştepta
lângă teiul
a cărui boltă înflorită
ne ocrotea întâlnirile.


De nu vei veni,
voi căuta steaua
pe care o priveam amândoi
sperând că te voi visa.

Primăvara

S-a înnoptat.
Deschid fereastra
dinspre apus.

Proiectate pe cerul senin,
florile caisului
par albe.

Printre crengile rare,
în depărtare,
văd filamentul lunii.

La dreapta ei,
clipeşte, complice,
o stea albastră.

Imaginea asta
îmi răscoleşte
aceleaşi amintiri…

Prea târziu

Din copacul de lumină ce–ai fost,
Am rupt şi eu o frunză
Pe care o ţin lângă inimă
Ca să-mi lumineze gândurile
Şi să-mi poarte noroc.


Dacă n-ai auzit
Cum, în gând, îţi mulţumeam,
Acum, e prea târziu să-ţi spun…

Non-verbal

Într-o zi,
am rupt un boboc de trandafir
şi l-am rugat
să-mi vorbească despre tine,
iar el a-nceput să înflorească...

Nesiguranţă

Atunci când ai plecat,
ai luat cu tine
creanga
pe care mă odihneam.


Surprinsă, am rămas
ţinându-mă de o frunză
pe care vântul toamnei
o poate smulge oricând.

Neputinţă

Nici soarele de iulie
nu poate topi
blocul de gheaţă
în care m-a transformat
indiferenţa ta.

Musafirul

S-a înnoptat.
La lumina lămpii,
scriu în jurnal.

O timidă
bătaie în geam.
Deschid fereastra.
O frunză tremură.
Afară e frig.
Nu pot să-mi alung musafirul.

Închid jurnalul şi,
pe coperta lui verde închis,
aşez îmbujorata frunză de cireş.
Apoi, sting lampa şi ies în linişte.

Dimineaţa, mă întorc
să văd ce face musafirul.
Găsesc doar jurnalul pe a cărui copertă
e imprimată
o frunză de cireş.

Mister

Dimineaţă senină.
Sfârşit de gerar.
Pe creasta Drăganei,
în vârful unui salcâm singuratic8
clipeşte o stea incredibil de mare.
Dezleg ,după un timp, misterul:
răsare luceafărul.

Metamorfoză

Peste copacul ce sunt
avenit toamna.
Pe cea mai înaltă
ramură
stăruie
o frunză.


Când şi această
frunză
va cădea,
va fi iarnă.

Mesaj II

Vreau să-ţi scriu,
dar n-am la îndemână decât
o frunză palidă şi
o rază de gând.

Îmi ascut privirea şi
cu ea
scriu pe frunză:
“mi-e dor de tine”.

Vântul grăbit smulge
frunza-scrisoare
şi o duce
la tine.

Mesaj I

Adie vântul.
Din cireş cade
o galbenă frunză.
O iau şi citesc:
„Te mai gândeşti la mine?”

Mereu

(lui G.F.C.)

Te-am privit mereu
aşa cum un măceş
îl priveşte
pe mândrul trandafir.

Ţi-am admirat
petalele roşii
răsfăţate
de lumina soarelui.

M-au întristat
palidele mele petale
la care soarele
privea mai rar.

Dar m-am bucurat
că aveam,
ca tine,
spini ascuţiţi.

Melancolie

Toamna intrase,
pe furiş,
în cameră.
Afară,
ploua molcom.
Gândul dormea,
înfofolit în tăcere…
Gândul era
rătăcit printre vise…
Vecinul meu asculta
„Toamna” lui Vivaldi…

Mărul

Într-un târziu,
Am aţipit.
Tata era în livada lui dragă.
Aduna mere.

Când m-a zărit,
a luat un măr
şi, bucuros,
mi l-a dat.

Ţineam mărul în palme.
Îl priveam.
Era mare, galben şi
mirosea frumos…

Când am deschis ochii,
am văzut luna.
Era mare,rotundă şi
galbenă…
Ca mărul din vis…

( oct. 2003)

La marginea…

La marginea visului
făurit de noi
cântă o vioară.
Lacrima ivită
la colţul ochiului
e gata să stingă
focul care
a aprins visul.
Visul se stinge,
iar noaptea pune
stăpânire pe tăcere.

Joc de copii

Noi doi eram
când sunet şi timpan,
când fulger şi ochi.

Uneori, supăraţi,
ne refugiam fiecare
pe câte un munte.

Si Zâna Bună
arunca între noi
curcubeul împăcării.

Timpul a trecut, noi am crescut,
iar Zâna Bună a plecat
să împace alţi copii.

Înţeleg

Când trebuie să păşesc pe covorul
de frunze moarte
aşternut de trista toamnă,
simt o strângere de inimă.
Acum înţeleg
cât de vulnerabili suntem
în faţa implacabilului Cronos

Într-o seară

Într-o seară,
voi trimite un guguştiuc
să legene
creanga de cireş
ce-a înflorit
deasupra
băncii pe care
te odihneai…

Întrebări

Acolo unde locuieşti acum,
oamenii rămân
neschimbaţi.

Îmi imaginez cum arăţi.
Aceleaşi riduri,
aceiaşi ochi vioi,
acelaşi zâmbet ironic.

Vocea te e aceeaşi?
Mai cânţi?
Mai reciţi?
Mai povesteşti?

Ce de întrebări!…
Ce de întrebări…
Şi nici un răspuns.

Întâmplare

Priveam
un pom desfrunzit.
De undeva,
se auzea o voce:
” Dacă-i vei îngriji rădăcinile,
vei vedea
că pomul se va încărca de rod.”

Cu emoţie,
m-am apropiat de pom
şi-am început
să-i mângâi crengile,
gândindu-mă
cum i-aş putea îngriji
rădăcinile.

Cel care a vorbit
a avut dreptate.
Pomului i-au dat frunze,
a înflorit
şi, sub ochii mei,
pe crengile mângâiate,
se pârguiau
fructe galbene ca soarele.

Şi m-am trezit.

Însenirare

Băiatul cu ochii de miozotis
şopteşte:
"Mă mai iubeşti?"
Ea nu răspunde.

Băiatul cu ochii de cicoare
insistă:
"Nu mă iubeşti?"
Ea zâmbeşte.

Poştaşul îi dă
trei plicuri.
Îl deschide
pe cel alb.

Ochii băiatului
îşi recapătă culoarea
cerului senin de după ploaie,
iar chipul i se luminează.

În fiecare toamnă

În fiecare toamnă,
redevin copil.
În fiecare toamnă,
admir cele mai neobişnuit
colorate frunze.
În fiecare toamnă,
sunt tentată să culeg
şi să mângâi frunze.

Împărţire

Cândva, mi-ai promis
că-mi vei dărui
luna de pe cer.
Şi te-am crezut.

De câţiva ani,
tu le dăruieşti stele,
luni şi sori celor care
nu te-au crezut.

Frunza

Septembrie.
Vântul adie.
De pe un ram,
Se desprinde o frunză.
Curioasă,
o privesc.
Un timp,
lucioasa şi rotunda
frunză de păr
coboară
printre colegele ei stabile.
Pe unele,
doar le mângâie.
Lângă altele,
zăboveşte mai mult.
Parcă le-ar povesti
ceva
din zbuciumata ei viaţă.
După ce s-a legănat
şi şi-a luat rămas bun
de la celelalte frunze,
ea se lasă purtată
de vântul
care o aşează lângă
prietenele ei
pensionare.

Dor

Primăvara,
dorul
are culoarea
florilor
de cireş.

Vara,
dorul
are strălucirea
stelelor.

Toamna,
dorul
arde
ca frunzele
de păr.

Iarna,
dorul
e calm
şi alb

ca zăpada.

De mult

Nu ne-am mai văzut
de mult…
Şi totuşi,
marea e neschimbată…
În fiecare seară,
bunicul
aprinde lampa
vechiului far…
Cireşul
înfloreşte
şi rodeşte
în fiecare an…
În fiecare toamnă,
frunzele brumate
acoperă cărările
ştiute numai de noi…
Dar noi nu ne-am mai văzut
de mult…

Dans

Cu mătura,
din toate cotloanele,
a alungat
tristeţea.


A deschis
ferestrele
şi, pe faţa de masă albă,
a aşezat grijuliu
vaza de porţelan
în care zâmbea
un mănunchi
de albăstrele.


Atunci,
şi-a simţit
inima uşoară
şi a început
să danseze.

Crochiu

Ninge cu petale de cais…
Luna ezită să apară
de după un nor…
De la o fereastră,
privesc doi ochi verzi…

Comerţ

Am adunat
ploile
în snopi.


Am împachetat
ninsoarea
în casete argintii.


Am strâns
în inimă
căldura soarelui.

Cântec

Bucata mea de cer
se sprijină pe patru brazi
enormi.


Din când în când,
pe bucata mea de cer
trece luna.


Uneori, încerc s-o opresc
şi să-i povestesc…


Ce dor îmi e de tine!

Când vreau

Când vreau să te văd,
închid ochii.


Când vreau să-ţi vorbesc,
scot din priză
televizorul, telefonul şi
aparatul de radio.


Netulburaţi,
vorbim atunci
pe raze de lună
şi stele.


Dar ca să te văd,
închid ochii…

Când ne-am întâlnit

Când ne-am întâlnit,
am sădit o floare.
Dar ea a crescut,
ca un zid, între noi.

Când iarna

Când iarna se apropie,
în gândurile mele,
înfloreşte teiul.

Bilanţ

Inima mea
înflorise
de dragul tău.


Tu ai luat
alba floare
şi ai plecat.


Eu am rămas
şi săracă,
şi urâtă.

Aş vrea

Aş vrea să fiu
geana desprinsă
de pe pleoapa ta
când te apleci
să scrii.


Aş vrea să fiu
şuviţa rebelă
ce-ţi alunecă
pe frunte
când scrii.


Aş vrea să fiu
lumina blândă
care învăluie
poezia pe care
o scrii.

Aş urî

Aş urî toamna
dacă n-ar fi ea
pictorul
care colorează
cu cărămiziu,
arămiu
şi auriu
frunzele
sătule
de verdele crud
al primăverii,
de verdele intens
al verii…

Apus de soare

La umbra
bătrânului cireş,
un copil răsfoieşte o
carte.

O frunză adusă de vânt
cade pe cartea deschisă.
Copilul o ia,
o răsuceşte,
se gândeşte puţin
şi strigă:
“Mamă, vino să vezi!
Pe frunza asta,
cineva a pictat un apus de soare.
Numai că cerul e verde…”

Albastru

Am deschis ochii.
Eram sub un copac
cu coaja albastră
şi frunze albastre.
Eram la marginea pădurii
cu copaci albaştri.

Plantele din jurul meu
aveau frunze albastre
şi flori albastre.
Pe o creangă,
cânta măiastra,
pasărea albastră.

De atâta albastru,
mi se părea
că mă voi albăstri.
De teamă,
am închis ochii.
Şi m-am trezit.

Autoportret

Sunt un cristal.
Am numeroase muchii
şi vârfuri.
Zgârii şi înţep
tot ce îmi stă în cale.


Dar, cine are răbdare
găseşte, cu siguranţă,
faţa transparentă
prin care se vede
inima ce refuză
să îmbătrânească.